Ce înseamnă ora de religie pentru tine?

Care este primul cuvânt care îți vine în minte atunci când auzi termenul de ”religie” sau ”ora de religie” sau ”profesorul de religie”? Scrie în comentarii ce înseamnă ora de religie pentru tine.

Cum învățăm să folosim Decalogul?

Exersăm!

1. Prezintă semnificația și importanța fiecărei porunci din Decalog.
2. Ia o bucată de carton, decupeaz-o în două forme egale, apoi transcrie Cele 10 Porunci după modelul de la începutul lecției, după care, memorează-le.
3. Motivează necesitatea unor reguli/ legi pentru societatea de astăzi.

Asociem, generalizăm și aplicăm!

1. Alcătuiește un set de 10 reguli proprii care să te ajute în dezvoltarea armonioasă personală și cu ceilalți semeni, atât în familie cât și cu prietenii, la școală și în alte medii sociale.  
2. Alcătuiește o compunere de 10-15 rânduri, cu titlul: ”Mai aproape de Dumnezeu și de semeni”, în care să folosești învățăturile desprinse din lecție.
3. Continuă povestirea de mai jos, oferind cel puțin o variantă de final. La urmă, pe baza acesteia, discută despre respectarea/ nerespectarea  poruncii a zecea din Decalog.

”Andrei și Ioan sunt prieteni buni și colegi de clasă. De la o vreme, lui Ioan începe să-i placă de Maria, prietena lui Andrei și colega lor de clasă. Atunci el...”

Activitate didactică!

Și tu ai imaginație! 

• Formează împreună cu ceilalți colegi echipe de câte 3-4 elevi;
• Fiecare grupă alege câte o poruncă pe care să o prezinte;
• Stabilește, de comun acord cu coechipierii, modalitatea prin care să exprimați cât mai frumos conținutul poruncii, folosindu-vă imaginația;
• Puteți utiliza cunoștințele dobândite la alte materii, realizând: o compunere de maximum o pagină sau câteva versuri, un desen sau o pictură, un cântecel, o scenetă sau o machetă;
• Aveți la dispoziție timp de lucru 10-15 minute;
• Desemnează un coleg al echipei care să prezinte în fața celorlalți ce ați realizat.

                                                                            

Decalogul sau Cele 10 Porunci

Decalogul (Cele 10 porunci), (din cuvintele grecești δεκα, deka, „zece” și λoγoς, logos, „cuvânt”) a fost primit de Moise de la Dumnezeu pe muntele Sinai. Respectarea sa reprezintă condiţia obligatorie pentru dobândirea mântuirii.

Porunca întâi

Porunca întâi este aceasta: „Eu sunt Domnul Dumnezeul tău, Care te-a scos din pământul Egiptului şi din casa robiei. Să nu ai alţi dumnezei afară de Mine!” (Ieş. 20, 2-3).

Ce învaţă această poruncă?

Această poruncă învaţă că Dumnezeul cel din ceruri este adevăratul şi singurul Dumnezeu, Căruia se cuvine slujirea şi slava dumnezeiască, şi opreşte închinarea la alţi dumnezei născociţi de mintea întunecată de păcat. Creştinul trebuie, deci, să creadă, să nădăjduiască şi să-L iubească numai pe Dumnezeu şi să nu se lepede de El, oricâte suferinţe s-ar abate asupra lui. Porunca aceasta cere creştinului să-şi împodobească viaţa cu cele trei virtuţi teologice: credinţa, nădejdea şi dragostea, singurele în stare să-l păstreze în legătură strânsă şi continuă cu Dumnezeu.

Porunca a doua

Porunca a doua este aceasta: „Să nu-ţi faci chip cioplit şi nici asemănare a vreunui lucru din câte sunt în cer, sus, şi din câte sunt pe pământ, jos, şi din câte sunt în apele de sub pământ! Să nu te închini lor, nici să le slujeşti lor” (Ieş. 20, 4-5).

Ce învaţă porunca aceasta?

Porunca a doua învaţă că omul nu trebuie să se închine la idoli, adică la lucruri făcute de mâini omeneşti sau la alte făpturi ale lui Dumnezeu, pe care să le socotească înzestrate cu puteri dumnezeieşti. Se opreşte adică idololatria, atât de răspândită pe vremea când Dumnezeu a dat poporului evreu cele 10 porunci, dar care este prezenta şi astăzi sub diverse forme (astrologia-idolatrizarea planetelor, feng shui-idolatrizarea a diverse obiecte, idolatrizarea cântăreţilor, actorilor, sportivilor celebri, etc).

Dar ce înţeles poate să aibă această poruncă la creştini?

Cuvântul „idol” a primit în creştinism şi un alt înţeles. De pildă, iubirea de arginţi, este numită de Sfântul Apostol Pavel „închinare la idoli”; tot asemenea lăcomia la mâncări şi băuturi, căci dumnezeul lacomului este pântecele.Deci, banii, mâncarea, hainele şi alte lucruri care l-ar face pe credincios rob al lor, pot fi considerate pe bună dreptate ca idolii lui.

Nu cumva prin cinstirea icoanelor creştinii calcă în vreun chip porunca aceasta?

Nu, deoarece creştinii nu se închină materialului din care sunt făcute icoanele, nici zugrăvelilor de pe lemn, ci persoanelor al căror chip este zugrăvit pe icoane. Porunca aceasta nu opreşte cinstirea sfintelor icoane, care sunt reprezentări ale unor fiinţe reale (Dumnezeu, sfinţii) şi despre care cel de al VII-lea Sinod Ecumenic a hotărât: «Este permis şi chiar bineplăcut înaintea lui Dumnezeu a face icoane. Acestor icoane sfinte nu li se dă însă adorarea (închinarea) care se cuvine numai lui Dumnezeu, ci venerarea sau cinstirea care se aduce persoanei înfăţişate pe icoană, iar nu materiei icoanei sau chipului de pe ea».

Porunca a treia

Porunca a treia este: „Să nu iei numele Domnului Dumnezeului tău în deşert, că nu va lăsa Domnul nepedepsit pe cel ce ia în deşert numele Lui” (Ieş. 20, 7).

Ce învaţă porunca aceasta?

Aceasta poruncă învaţă că este oprit a huli numele lui Dumnezeu, adică a-l rosti fără cinstea cuvenită. Iată şi temeiul acestui lucru: Numele oricărei fiinţe sau lucru trezeşte în noi ceva din acea fiinţa sau lucru. Aşa se înţelege că anumite cuvinte au în ele ceva frumos şi atrăgător. De pildă cuvântul „mama” sau „tata” trezesc în inima celui care le rosteşte o mare bucurie şi preţuire. Cu atât mai frumos este pentru adevăratul creştin numele Tatălui ceresc, Care i-a dat viaţa şi binecuvântările cereşti şi Care este izvorul a toată sfinţenia şi dragostea. De aici înţelegem că şi numele lui Dumnezeu este sfânt, precum Dumnezeu însuşi este sfânt.

În ce chip se poate lua numele lui Dumnezeu în deşert?

Numele lui Dumnezeu se poate lua în deşert prin:

1) Purtarea necuviincioasă în biserică;

2) Necinstirea lucrurilor sfinte;

3) Cârtirea împotriva rânduielilor lui Dumnezeu;

4) Înjurături sau blesteme;

5) Nesocotirea făgăduinţelor făcute în numele lui Dumnezeu;

6) Jurământ mincinos, adică atunci când luăm pe Dumnezeu ca martor pentru ceea ce nu

este adevărat;

7) Călcarea jurământului cu ştiinţă şi voinţă;

8) Întrebuinţarea cu uşurinţă a jurământului, atunci când Dumnezeu este luat ca martor şi

chezăşie pentru lucruri neînsemnate.

Ce este făgăduinţa sau votul?

Făgăduinţa sau votul este îndatorirea cu care creştinul se leagă de bună voie în faţa lui Dumnezeu să facă o faptă de o deosebită vrednicie morală, drept recunoştinţă pentru binefacerile primite. Făgăduinţa nu poate cuprinde fapte la care omul este deja îndatorat prin porunci şi nici fapte lipsite de preţ moral. Făgăduinţa se poate face de către orice credincios; ea este un mijloc pentru întărirea voinţei în virtuţi, pentru arătarea evlaviei adevărate şi duce la desăvârşirea morală.În Sfânta Scriptură găsim multe pilde de făgăduinţe făcute de bărbaţi evlavioşi. Astfel, Iacov, deşteptându-se din visul său, făgăduieşte că piatra care i-a slujit drept căpătâi o va face altar de închinare lui Dumnezeu; iar Sfântul Apostol Pavel le-a tuns părul capului la patru bărbaţi pentru împlinirea unei făgăduinţe. Făgăduinţa făcută trebuie împlinită, căci altfel înseamnă lipsă de credinţă şi de ascultare pe care le datorăm lui Dumnezeu. „De vei da făgăduinţă Domnului Dumnezeului tău, să nu întârzii a o împlini, căci Domnul Dumnezeul tău o va cere de la tine şi păcat vei avea asupra ta”. De aceea, înainte de a face o făgăduinţă, creştinul să gândească bine dacă e bună şi dacă o poate îndeplini, căci „Mai bine să nu făgăduieşti, decât să nu împlineşti ce ai făgăduit”.

Porunca a patra

Porunca a patra este aceasta: „Adu-ţi aminte de ziua odihnei, ca să o sfințeşti. Lucrează şase zile şi-ţi fă în acelea toate treburile tale, iar ziua a şaptea este odihna Domnului Dumnezeului tău; să nu faci în acea zi nici un lucru: nici tu, nici fiul tău, nici fiica ta, nici sluga ta, nici slujnica ta, nici boul tău, nici asinul tău, nici orice dobitoc al tău, nici străinul care rămâne la tine. Că în şase zile a făcut Domnul cerul şi pământul, marea şi toate cele ce sunt într-însele, iar în ziua a şaptea S-a odihnit. De aceea a binecuvântat Domnul ziua a şaptea şi a sfinţit-o” (Ieş. 20, 8-11).

Ce învaţă porunca aceasta?

Această poruncă învaţă două lucruri, şi anume: datoria muncii în timpul celor şase zile ale săptămânii şi datoria de a sărbători ziua a şaptea, ca zi de odihnă, închinată Domnului.

Este munca o datorie pentru creştin?

Iisus a arătat munca drept lucru sfânt, când a zis: „Tatăl Meu până acum lucrează; şi Eu lucrez” şi a ridicat-o din nou la cinstea dată ei de Dumnezeu. După tradiţia creştină, Mântuitorul însuşi a lucrat până la vârsta de 30 de ani în atelierul de tâmplărie al bătrânului Iosif din Nazaret, iar pe ucenicii Săi şi i-a ales dintre pescarii de pe marginea lacului Ghenizaret, care erau muncitori cu braţele.

De altfel, Sfânta Scriptură este plină de pilde care îndeamnă la muncă:

Ieşi-va omul la lucrul său şi la lucrarea sa până seara.(Ps103.24)

Leneşul nu-şi frige nici vânatul lui; cea mai scumpă comoară pentru om este munca.(Prov12.27 )

Sfântul Apostol Pavel spune:

„Dacă cineva nu vrea sa lucreze, acela nici să nu mănânce” (II Tes. 3, 10).

Când a dat Dumnezeu porunca muncii?

După învăţătura Sfintei noastre Biserici, Dumnezeu a dat omului porunca muncii încă de la început, când l-a aşezat în grădina raiului „ca s-o lucreze şi s-o păzească” (Aceasta înseamnă că omul avea îndatorirea să muncească şi înainte de căderea în păcat. Fireşte că munca aceea nu era deloc obositoare şi grea; totuşi, era o îndatorire de viaţă. După săvârşirea păcatului strămoşesc însă, când puterile omului au slăbit şi pământul a fost blestemat din pricina păcatului, munca s-a făcut mai cu greutate, omul trebuind să-şi câştige cele trebuincioase vieţii sale „în sudoarea feţei”.

Ce foloase aduce omului munca?

Prin muncă, omul îşi câştigă în chip cinstit cele ale traiului şi îşi dezvoltă puterile trupeşti şi sufleteşti. Munca este, apoi, izvor de virtuţi. Ea luminează mintea, întăreşte voinţa, înalţă simţămintele, aduce răbdare, bărbăţie, stăpânire de sine, potoleşte patimile şi înlătură ispitele. După învăţătura creştină, se cuvine aceeaşi preţuire atât muncii cu braţele, cât şi muncii cu mintea, căci amândouă aceste feluri de muncă aduc foloase şi înalţă viaţa omului.

Ce învaţă Biserica noastră despre răsplătirea muncii?

Potrivit cuvântului Mântuitorului: „vrednic este lucrătorul de plata sa”, Biserica noastră învaţă că muncitorul trebuie să fie plătit fără întârziere pentru munca sa. Oprirea sau întârzierea plăţii lucrătorilor este păcat strigător la cer

„Iată, plata lucrătorilor care au secerat ţarinile voastre, pe care voi aţi oprit-o, strigă; şi

strigătele secerătorilor au intrat în urechile Domnului Savaot” (Iacov 5, 4).

Creştinismul socoteşte lenea şi trăirea din munca altora drept un mare păcat. Dar creştinismul mai învaţă că nu trebuie să uitam nici de sufletul nostru. „Căci ce-i foloseşte omului să câştige lumea întreagă, dacă-şi pierde sufletul?”. Munca este o îndatorire de viaţă, dar grija pentru mântuirea sufletului este datoria cea mai mare a creştinului. De aceea, porunca a patra cere creştinului ca, după zilele de oboseală a braţelor şi a minţii pentru câştigarea în mod cinstit a celor trebuincioase vieţii, să se oprească într-o anumită zi de la munca sa obişnuită, să meargă la biserică, să se închine lui Dumnezeu şi să-şi hrănească sufletul cu învăţăturile cele sfinte. Aceasta o cere creştinului şi porunca întâi bisericească. După sfânta slujbă, se cuvine ca creştinul să se odihnească trupeşte şi sufleteşte, împodobindu-se cu facerea de fapte bune în slujba aproapelui.

Care este ziua de odihnă?

În Vechiul Testament, poporul evreu a ţinut şi ţine şi astăzi, ca zi de odihnă, sâmbăta, în amintirea eliberării sale din robia Egiptului. Creştinii însă ţin Duminica, fiindcă în această zi a înviat Mântuitorul din morţi, aducând izbăvirea din robia păcatului. Iar faptul acesta este de cea mai mare însemnătate pentru că, după cum spune Sfântul Apostol Pavel: „Dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este atunci propovăduirea noastră, zadarnică şi credinţa noastră”.

Cum că Mântuitorul a înviat în ziua Duminicii mărturisesc limpede toţi Sfinţii Evanghelişti: „Iar în ziua întâia a săptămânii, Maria Magdalena a venit la mormânt, dis-dedimineaţă, fiind încă întuneric, şi a văzut piatra răsturnată de pe mormânt”. Cuvintele „ziua întâia a săptămânii” sau „într-una din sâmbete” exprimă duminica, fiindcă evreii numeau „sabat” sau „sâmbăta” atât ziua a şaptea, cât şi întreaga săptămână. Iar zilele săptămânii le numeau astfel: întâia zi după sâmbătă, adică duminica, o numeau „întâia a sâmbetei” sau „întâia a sâmbetelor” sau „una dintre sâmbete”. A doua zi după sâmbăta sau luni o numeau a doua a sâmbetei, şi aşa mai departe. Din aceasta se înţelege că Mântuitorul a înviat în ziua de duminică. Apoi Duminica mai are însemnătate deosebită pentru creştini deoarece într-o zi de duminică S-a pogorât Duhul Sfânt peste Sfinţii Apostoli.

Creştinii ţin duminica drept zi de odihnă închinată lui Dumnezeu, chiar de pe timpul Sfinţilor Apostoli, după cum citim tot în Sfânta Scriptură: „În ziua întâia a săptămânii, adunându-ne noi să frângem pâinea, Pavel, care avea de gând să plece a doua zi, a început să le vorbească şi a prelungit cuvântul lui până la miezul nopţii”. «A frânge pâinea» înseamnă că ucenicii se adunau să facă rugăciuni, să săvârşească Sfânta Liturghie şi să se împărtăşească. Prin urmare, Sfânta Liturghie se făcea în zilele de duminică. Deci, ţinând duminica în locul sâmbetei, creştinii nu calcă nicidecum porunca a patra, căci ei trăiesc după rânduielile Mântuitorului şi ale Sfinţilor Săi apostoli.

Tot ca zile ale Domnului trebuie socotite, afară de duminici, şi celelalte sărbători rânduite de Sfânta noastră Biserică Ortodoxă.

Porunca a cincea

Porunca a cincea este: „Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta, ca să-ţi fie bine şi să trăieşti ani mulţi pe pământul pe care Domnul Dumnezeul tău ţi-l va da ţie” (Ieş. 20, 12). Cele patru porunci dumnezeieşti despre care s-a vorbit până acum au arătat datoriile creştinului faţă de Dumnezeu, cuprinse pe scurt în datoria dragostei faţă de El. Curăţia şi tăria dragostei faţă de Dumnezeu se adevereşte însă prin dragostea faţă de oameni, căci: „Dacă zice cineva: iubesc pe Dumnezeu, iar pe fratele său îl urăşte, mincinos este! Pentru ca cel ce nu iubeşte pe fratele său, pe care l-a văzut, pe Dumnezeu, pe Care nu L-a văzut, cum poate să-L iubească? Şi această poruncă avem de la El: cine iubeşte pe Dumnezeu să iubească şi pe fratele său”. Dintre oameni, mai întâi trebuie iubiţi părinţii, care ne-au născut şi ne-au crescut şi, ca atare, după Dumnezeu, sunt binefăcătorii noştri cei mai mari, în viaţa pământească. Din această pricină, cele şase porunci dumnezeieşti, care vorbesc despre datoriile sau dragostea faţă de oameni, încep cu porunca de a cinsti părinţii.

Ce înseamnă a cinsti pe părinţi?

A cinsti pe părinţi înseamnă:

1) Este interzis cu desăvârşire a blestema sau a lovi pe oricare din părinţi. Legea ebraică prevedea pedeapsa cu moartea pentru aceste păcate grele

Cel ce va blestema pe tatăl său ori pe mama sa să fie omorât (Exod 21.17)

Cel ce va lovi pe tatăl său ori pe mama sa să fie dat morţii. (Exod21.15)

2) Este interzis cu desăvârşire a fura de la părinţi sau a-i trata cu violenţă

Cine despoaie (în sens de furt) pe tatăl său şi pe mama sa şi zice: "Nu-i păcat!" este tovarăş cu făcătorul de rele. (Prov 28.24). Cel ce se poartă rău cu tatăl său (în sensul tratării violente) şi alungă (din casă) pe mama sa, este fiu aducător de ocară şi de ruşine. (Prov19.26)

3) A asculta sfaturile acestora in Domnul (atunci când ele nu contravin poruncilor si legilor lui Dumnezeu)

Pilda în privinţa aceasta este Însuşi Mântuitorul Hristos, când, răstignit pe Cruce, a încredinţat pe sfânta Sa Maică ucenicului Său prea iubit, Ioan, ca să aibă grijă de ea

Deci Iisus, văzând pe mama Sa şi pe ucenicul pe care Îl iubea stând alături, a zis mamei Sale: Femeie, iată fiul tău!

Apoi a zis ucenicului: Iată mama ta! Şi din ceasul acela ucenicul a luat-o la sine. (Ioan 19,26-27).

Copii, ascultaţi pe părinţii voştri în Domnul că aceasta este cu dreptate. (Efes 6.1)

Ascultarea părinţilor nu se va face atunci când sfaturile şi îndemnurile lor contravin învăţăturilor creştine căci uneori mamele îşi pot îndemna la păcat copiii, aşa cum a făcut Irodiada care a îndemnat-o pe fiica ei să ceară lui Irod capul lui Ioan Botezătorul pe tipsie

4)A ne ruga lui Dumnezeu pentru ajutorarea lor, când sunt în viaţă, iar după moarte,

pentru odihna sufletelor lor.

De ce la porunca despre cinstirea părinţilor Dumnezeu adaugă, ca ceva deosebit, făgăduinţa fericirii şi a vieţii îndelungate?

"Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta, care este porunca cea dintâi cu făgăduinţa: Ca să-ţi fie ţie bine şi să trăieşti ani mulţi pe pământ". (Efes. 6.2-3) Dumnezeu adaugă făgăduinţa aceasta pentru a îndemna şi mai mult la împlinirea poruncii, căci pe ea se întemeiază buna rânduială în familie şi în orice fel de viaţă obştească.

Dar părinţii au datorii faţă de copii?

În cele zece porunci nu găsim o poruncă deosebită cu privire la datoriile părinţilor faţă de copii. Dar nici nu-i nevoie, fiindcă acestea sunt ceva foarte firesc. Dacă şi animalele îşi fac datoria de a hrăni şi creşte puii lor; cu atât mai mult trebuie să facă aceasta omul, care este făptură cea mai aleasă a lui Dumnezeu, înzestrata cu judecată. După cum dragostea copiilor faţă de părinţi este o poruncă, la fel şi dragostea părinților faţă de copii este tot o poruncă a legii fireşti. După învăţătura Bisericii, copiii sunt un dar dumnezeiesc de mare preţ; de aceea grija părinţilor pentru ei înseamnă o mare răspundere.

Care sunt datoriile părinţilor faţă de copii?

Aceste datorii sunt, pe scurt, următoarele:

1) Să se îngrijească de buna lor stare trupească, de hrana, îmbrăcămintea şi sănătatea lor,

„Dacă cineva nu poartă grijă de ai săi şi mai ales de casnicii săi s-a lepădat de credinţă şi este mai rău decât un necredincios” (I Tim. 5, 8).

2) Să nu-i întărâte la mânie pe copii

Copiilor, ascultaţi pe părinţii voştri întru toate, căci aceasta este bine-plăcut Domnului.

Părinţilor, nu aţâţaţi la mânie pe copiii voştri, ca să nu se deznădăjduiască. (Col 3.20-21)

„Părinţilor, nu întărâtaţi la mânie pe copiii voştri, ci creşteţi-i întru învăţătura şi certarea Domnului” (Efes. 6, 4).

3) Să le dea o creştere bună, pentru a-i face cetăţeni vrednici ai patriei pământeşti şi ai

patriei cereşti. Acest lucru se va realiza prin

a)Sfaturi, îndemnuri

Ascultă, fiul meu, învăţătura tatălui tău şi nu lepăda îndrumările maicii tale. (Prov1.8)

b) Mustrări

Cel ce păzeşte învăţătura apucă pe calea vieţii, iar cel ce leapădă certarea rătăceşte. (Prov 10.17)

Cel ce leapădă mustrarea îşi urgiseşte sufletul său, iar cel ce ia aminte la dojană dobândeşte înţelepciune. (Prov 15.32).

David a făcut greşeala de a nu-l mustra niciodată pe Adonia cel frumos la chip, ceea ce a făcut ca acesta, sumeţindu-se, să se ridice împotriva lui David pentru a-i lua tronul, ceea ce şi reuşeşte şi el va domni un timp în locul tatălui său.(3 Regi 1.5-6)

c)Folosirea nuielei

Cine cruţă nuiaua, urăşte pe fiul său, dar cine -l iubeşte, îl pedepseşte îndată.(Prov13.24)

Pedepseşte pe feciorul tău, cât mai este nădejde (de îndreptare), dar nu ajunge până acolo ca să-l omori (Prov 19.18)

Dacă nebunia se pripăşeşte în inima celui tânăr, numai varga certării o va îndepărta de el. (Prov 22.15)

Nu te împiedica să cerţi un copil;

că dacă-l vei bate cu nuiaua, nu va muri;

că tu îl vei bate cu nuiaua,

dar îi vei scăpa sufletul de la moarte( Prov 23.13-14)

Varga şi certarea aduc înţelepciune, iar tânărul care este lăsat (în voia apucăturilor lui) face ruşine maicii sale.(Prov 29.15)

Porunca a şasea

Porunca a şasea este: „Să nu ucizi” (Ieş. 20, 13).

Ce învaţă porunca aceasta?

Viaţa pământească este cel mai mare bun al omului şi temelia tuturor celorlalte bunuri de care se poate învrednici cineva pe pământ. După învăţătura Sfintei noastre Biserici, Dumnezeu fiind Creatorul vieţii omeneşti, numai El, şi nu omul, are drepturi nemărginite asupra ei.  Apoi, viaţa pământească este timpul de pregătire pentru viaţa veşnică. În aceasta se cuprinde preţul mare al vieţii pământeşti pentru creştini. Ioan Gură de Aur spune:«Vrei să ştii pentru ce este de preţ această viaţă? Fiindcă este pentru noi temelia vieţii viitoare şi prilej şi loc de luptă şi alergare pentru cununile cereşti» (Fiind un dar al lui Dumnezeu şi având un preţ atât de mare, păstrarea şi îngrijirea vieţii, pentru timpul rânduit ei de Dumnezeu, este şi o datorie şi un drept al fiecărui credincios.

Câte feluri de ucidere sunt?

Sunt două feluri de ucidere: trupească şi sufletească. Uciderea trupească înseamnă ridicarea vieţii aproapelui. Ucidere înseamnă şi avortul, cu bună ştiinţă şi voie.

Ce înseamnă uciderea sufletească?

Uciderea sufletească înseamnă ura aproapelui, căci „Oricine urăşte pe fratele său este ucigaş de oameni” (I Ioan 3, 15).

Este uciderea un păcat greu?

Uciderea este păcatul cel mai mare pe care-l poate săvârşi cineva faţa de aproapele şi faţă de sine însuşi. Sfânta Scriptură numără uciderea printre păcatele strigătoare la cer. „Glasul sângelui fratelui tău strigă către Mine din Pământ” (Fac. 4, 10).

De ce este uciderea un păcat foarte greu?

Uciderea este un păcat foarte greu fiindcă prin ea:

1) Se distruge o fiinţă care poartă în sine chipul lui Dumnezeu;

2) Se intră cu nelegiuire în drepturile lui Dumnezeu, Care este singurul stăpân asupra

vieţii şi a morţii;

3) Se răpeşte un drept firesc al fiecăruia şi bunul cel mai de preţ dăruit omului de

Dumnezeu pe care nimeni nu-l mai poate înapoia;

4) Se calcă porunca dragostei;

Uciderea este păcat împotriva lui Dumnezeu, împotriva firii omului şi împotriva societăţii.

Porunca a şaptea

Porunca a şaptea este: „Să nu preacurveşti” (Ieş. 20, 14).

Unele traduceri folosesc sintagma ,,Sa nu fii desfrânat’’ Valeriu Anania lămureşte acest aspect arătând ca sensul este de a nu săvârşi adulter. Aceasta poruncă interzice preacurvia sau adulterul.

O preacurvie spirituală înfăptuieşte cel căsătorit care doar pofteşte o femeie, aşa cum ne spune Mântuitorul

Aţi auzit că s-a zis celor de demult: "Să nu săvârşeşti adulter".

Eu însă vă spun vouă: Că oricine se uită la femeie, poftind-o, a şi săvârşit adulter cu ea în inima lui. (Matei 5, 27-28)

De asemenea, porunca această opreşte toate acele lucruri şi fapte care pot duce pe creştin la păcatul preacurviei

1)Îmbrăcămintea necuviincioasă (Prov7.10)

Spune înţelepciunii: "Tu eşti sora mea!", şi numeşte priceperea prietena ta,

Ca ea să te păzească de femeia străină, de femeia altuia, ale cărei cuvinte sunt ademenitoare.

Odată stam la fereastra casei mele şi priveam printre gratii,

Şi am zărit printre cei lipsiţi de minte, am văzut un tânăr fără pricepere.

El trecea pe uliţă pe lângă colţul casei ei şi se îndrepta către locuinţa ei.

Era în amurgul serii unei zile, când se lasă umbra şi întunericul nopţii.

10.Şi iată o femeie îl întâmpină, având înfăţişare de desfrânată şi cu prefăcătorie în inimă;

Aprigă şi de neţinut în frâu, picioarele ei nu se mai odihneau în casă;

Când în casă, când afară, stând la pândă lângă orice colţ.

Ea îl apucă şi-l sărută şi cu o căutătură obraznică îi zise:

"Trebuia să aduc jertfe de pace; astăzi am împlinit făgăduinţele mele;

Pentru aceasta am ieşit în întâmpinarea ta, ca să te caut şi iată că te-am găsit.

Cu scoarţe am gătit patul meu, cu aşternuturi de în din Egipt,

Cu miresme am stropit patul meu, cu mir, aloe şi chinamon.

Vino, să ne îmbătăm de iubire până dimineaţă, să ne cufundăm în desfătări de dragoste,

Că bărbatul meu nu este acasă, plecat-a la drum departe,

Luat-a cu dânsul o pungă cu bani şi se va întoarce acasă la lună plină!"

Ea îl ademeni prin mulţimea cuvintelor ei şi-l smulse prin graiurile ademenitoare ale buzelor sale;

El începu să meargă dintr-o dată după ea, ca un bou la junghiere şi ca un cerb care se zoreşte spre capcană,

Până când o săgeată îi străpunge ficatul; după cum o pasăre grăbeşte spre laţ şi nu-şi dă seama că

acolo îşi sfârşeşte viaţa.

Şi acum, fiule, ascultă-mă şi ia aminte la cuvintele gurii mele!

Inima ta să nu se plece spre căile ei şi nu te rătăci pe potecile ei,

Căci ea a rănit pe mulţi şi pe foarte mulţi i-a omorât.

Casa ei sunt căile iadului, care duc la cămările morţii. (Prov7.4-27)

2)Beţia

Ochii ţi se vor uita după femeile altora, şi inima îţi va vorbi prostii.(Prov23.33)

3) Vizionarea de filme pornografice sau citirea de cărţi pornografice(Matei 5, 27-28).

4)Jocurile şi cântecele necuviincioase

Porunca a opta

Porunca a opta este: „Să nu furi” (Ieş. 20, 15).

Ce opreşte această poruncă?

Această poruncă opreşte furtul şi păcatele asociate furtului. Împotriva acestei porunci se păcătuieşte prin:

1) Luarea pe ascuns a lucrurilor străine (furt);

2) Luarea cu sila şi pe faţă a lucrurilor altuia (prădare)

Să nu nedreptăţeşti pe aproapele şi să nu-l jefuieşti. (Lev19.13)

3) Luarea bunurilor străine prin mijloace viclene (înşelăciune), de pildă prin falsificare de acte, cumpărare cu bani falşi, vânzarea cu măsuri mincinoase, delapidare;

Să nu furaţi, să nu spuneţi minciună şi să nu înşele nimeni pe aproapele său. (Lev19.11)

Două feluri de greutăţi de cântărit şi de măsurat sunt urâciune înaintea Domnului. (Prov20.10)

4) Luarea de dobândă mare (cămătărie);

5) Oprirea sau întârzierea plăţii cuvenite lucrătorilor; vezi păcat

Plata simbriaşului să nu rămână la tine până a doua zi. (Lev19.13)

Dar, iată, plata lucrătorilor care au secerat ţarinile voastre, pe care voi aţi oprit-o, strigă; şi strigătele secerătorilor au intrat în urechile Domnului Sabaot. .(Iac5.4)

6) Vânzarea celor trebuitoare traiului cu preţuri de două sau de mai multe ori mai mari (specula)

Cine opreşte grîul este blestemat de popor, dar pe capul celui ce -l vinde vine binecuvîntarea. –(Prov11.26)

7)Oferirea si primirea de daruri sau mita

Daruri

Să nu primeşti daruri; căci darurile orbesc pe cei ce au ochii deschişi, şi sucesc hotărîrile celor drepţi.(Exod 23.8)

Cel rău primeşte daruri pe ascuns, ca să sucească şi căile dreptăţii.(Prov17.23)

,,Să pui judecători şi dregători în toate cetăţile tale, pe care ţi le va da Domnul Dumnezeul tău, să îi pui judecători şi căpetenii după seminţiile tale, ca să judece poporul cu judecată dreaptă. Să nu strici legea, să nu cauţi la faţă şi să nu iei mită, că mita orbeşte ochii înţelepţilor şi strâmbă pricinile drepte. Caută dreptate şi iar dreptate, ca să trăieşti şi să stăpâneşti pământul pe care Domnul Dumnezeul tău ţi-l dă."(Deut16.18-20)

Mita

Averea luată prin silă înnebuneşte pe cel înţelept, şi mita strică inima.(Ecl7.7)

Un împărat întăreşte ţara prin dreptate, dar cine ia mită, o nimiceşte. (Prov29.4)

Mai marii tăi sînt răzvrătiţi şi părtaşi cu hoţii, toţi iubesc mita şi aleargă după plată; orfanului nu -i fac dreptate, şi pricina văduvei n'ajunge pînă la ei.(Is1.23)

Cel lacom de câştig îşi tulbură casa, dar cel ce urăşte mita va trăi.(Prov15.27)

8) Neîntoarcerea lucrului luat cu împrumut;

9) Vânzarea şi cumpărarea pe bani a harului sfinţitor, adică cumpărarea cu bani, şi nu dobândirea prin vrednicie, a puterii de a săvârşi slujbe bisericeşti (simonie).

Vrăjitorul Simon încearcă să cumpere de la apostoli harul Duhului Sfânt.(FA8.9-24)

Porunca a noua

Porunca a noua este: „Să nu mărturiseşti strâmb împotriva aproapelui tău” (Ieş. 20, 16). vezi mărturia mincinoasă.

Să nu mărturiseşti strâmb [Iș 20, 16; Dt 5, 20], ca să nu te asemeni aceluia care la început l-a clevetit pe Dumnezeu Evei şi să te faci împreună cu acela blestemat [Fc 3, 14]. „Căci este mai bine, pentru a nu cădea sub blestem” să nu suferi nici apropierea păcatului, ca să nu te asemeni lui Ham, ci lui Sem şi Iafet şi să capeţi astfel binecuvântări [Fc 9, 20-27].

Porunca a zecea

Porunca a zecea este: ,,Să nu doreşti casa aproapelui tău; să nu doreşti femeia aproapelui tău, nici ogorul lui, nici sluga lui, nici slujnica lui, nici boul lui, nici asinul lui şi nici unul din dobitoacele lui şi nimic din câte are aproapele tău!" (Ieş. 20, 17).

Ce opreşte această poruncă?

Porunca a zecea opreşte însuşirea lucrurilor altuia, precum şi pofta după ele, dorirea lor. Căci dacă cineva doreşte ceva, atunci va căuta să-şi însuşească ceea ce doreşte. Această poruncă opreşte, deci, toate cugetele, dorinţele şi poftele necurate ale inimii, fiindcă din ele se nasc apoi tot felul de păcate (minciună, bârfă, ceartă, furt, invidie, curvie, lăcomie, ură, etc). Nu este de ajuns numai să nu furăm lucrul aproapelui, dar nici nu ne este îngăduit să-l dorim şi să-l poftim în sufletul nostru, fiindcă pofta naşte păcatul, iar păcatul înfăptuindu-se naşte moartea veşnică. Mântuitorul spune: „Căci din inimă ies gânduri rele, ucideri, adultere, desfrânări, furtişaguri, mărturii mincinoase, hule”. Aşadar, porunca a zecea cere stârpirea din rădăcină a cauzelor răului, care sălăşluiesc în inima omului şi se cuprind în pofta zămislitoare de păcat. Deci creştinul este dator să se curăţească de poftele rele, să lupte împotriva lor prin rugăciune, post şi prin împărtăşirea cu Sfintele Taine, precum citim în Sfânta Scriptură: „Să ne curăţim pe noi de toată întinarea trupului şi a duhului, desăvârşind sfinţenia în frica lui Dumnezeu”.

Note bibliografice:

1. Biblia sau Sfânta Scriptură, tipărită sub îndrumarea şi purtarea de grijă a Prea Fericitului Părinte Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe, cu aprobarea Sfântului Sinod, Editura Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, 1997, Bucureşti, ISBN 973-9130-88-7.
2. Biblia sau Sfânta Scriptură, versiune diortosită după Septuaginta, redactată şi adnotată de Valeriu Anania, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2001, ISBN 973-9332-86-2.
3. Arhiepiscopia Ortodoxă Română a Vadului, Feleacului şi Clujului- Învăţătură de credinţă ortodoxă, tipărită cu aprobarea Sfântului Sinod, ediţia a 3-a revăzută, prefaţă la ediţia I de Bartolomeu Anania, Editura Renaşterea, Cluj-Napoca, 2003, ISBN 973-8248-43-4
4. Exegeza decologului după Sfântul Grigorie Palama. Traducerea a fost realizată de Laura Enache după PG 150, 1089-1101 și publicată în revista Teologie și Viață, nr. 1-6, ianuarie-iunie, 2003, pp. 263-269. Textul a fost completat cu referințele scripturistice după ediția italiană a lui Ettore Perrella, Gregorio Palamas, Che cos'e l'ortodossia - capitoli, scritti ascetici, lettere, omelie, Bompiani, 2006, pp. 344-361.

Decalogul - relaţie a omului cu Dumnezeu şi responsabilitate faţă de semeni

I. Decalogul în tradiţia Bisericii Ortodoxe:

Spiritualitatea creştină ortodoxă a păstrat importanţa De­ca­lo­gului ca îndreptar pentru via­ţa omului în societate, în vede­rea mântuirii. Astfel, cele zece po­runci ale Decalogului  sunt cuprinse în cărţile de rugăciuni  ale Bisericii noastre, în catehis­me, în manualele de religie sau în Îndreptarul de Spovedanie.  Cele zece porunci sunt ghidul pe care trebuie să-l folosim pentru a ne găsi calea spre Dumnezeu şi spre o vieţuire dreaptă. „Căci dragostea de Dumnezeu aceasta este: să păzim poruncile Lui; şi poruncile Lui nu sunt grele“  (1 Ioan 5, 3), pentru că ele ne ajută să înţelegem că adevărata viaţă este comuniune de iubire sinceră şi generoasă.

II. Comuniunea omului cu Dumnezeu şi exerciţiul libertăţii responsabile:

Definiţia teologică a omului ca fiinţă creată după chipul lui Dumnezeu implică faptul că, în ceea ce are mai esenţial şi mai particular, omul nu se defineşte în raport cu vreun element al lumii în care a fost creat, ci în raport cu Dumnezeu. Trăsătura principală a chipului lui Dum­nezeu în om este tocmai capaci­ta­tea sa de comuniune perso­na­lă, liberă şi iubitoare, cu Dum­nezeu şi cu oamenii. Comu­ni­u­nea omului cu Dumnezeu a fost stabilită de Dumnezeu Însuşi, Care, din iubire faţă de oameni, i-a oferit omului posibilitatea păs­trării comuniunii cu El prin respectarea sau împlinirea po­run­cii ascultării, ca afirmare simultană a libertăţii şi a responsabilităţii omului.

 După căderea omului în păcat, iniţiativa refacerii comuniunii dintre om şi Dumnezeu o are tot Dumnezeu, Care „comunică direct Decalogul poporului Său Israel (Deuteronomul 5, 4-22 ş.u.)“. Nerespectarea Legii duce la ruperea comuniunii dintre om şi Dumnezeu. Între Lege şi comuniunea de iubire, faţă de Dumnezeu şi de aproapele, nu există o contradicţie, deoarece una fără cealaltă nu poate exis­ta cu adevărat. Observarea Le­gii lui Dumnezeu fără iubire fa­ţă de Dumnezeu devine sclavie, iar iubirea fără observarea Legii devine anarhie sau libertate fă­ră responsabilitate. Această a­so­­ciere între păzirea Legii şi iu­bi­rea faţă de Dumnezeu ne ara­tă că scopul Legii sau al porun­ci­lor divine este iubirea smerită şi responsabilă, că „ţin­ta po­run­cii este dragostea care vine din­tr-o inimă curată, din­tr-un cuget bun şi dintr-o credinţă neprefăcută“ (1 Timotei  1, 5).

Modul cum omul foloseşte li­ber­­tatea şi împlineşte poruncile lui Dumnezeu conduce pe aces­ta fie la perfecţionare morală şi spirituală, fie la decădere şi de­z­u­manizare, mai precis îl conduce fie la asemănarea cu Dum­nezeu Cel bun, drept şi sfânt, fie la înstrăinarea de El. Aşadar, omul are posibilitatea de a alege liber comuniunea sa cu Dum­nezeu, cu oamenii şi cu întreaga creaţie, prin împlinirea poruncilor, sau de a alege înstrăinarea de Dumnezeu, de semeni şi de creaţie, cultivând o libertate egoistă fără responsabilitate.

Prin neascultarea de Dum­nezeu, libertatea de-a alege a fost folosită de om pentru a rupe comuniunea lui cu Dumnezeu, considerând că el se poate îm­pli­ni în afara comuniunii de iubire, că „poate fi ca Dumnezeu, fără Dumnezeu“  (Sfântul Maxim Măr­turisitorul). În aceasta con­stă căderea sau nereuşita sa. De altfel, noţiunea de păcat (ebra­i­că: khét, áwon) priveşte relaţia omului cu Dumnezeu şi cu semenii: a păcătui înseamnă a fi in­fidel faţă de Legământ, în­seam­nă a trăda iubirea, a se sepa­ra de comunitate, în timp ce în limba greacă păcatul (hamartia) înseamnă „eşec“ sau „a rata ţinta“.

Legătura strânsă care există între comuniunea omului cu Dum­nezeu şi libertatea omului de a respecta sau nu Legea se re­găseşte în întreaga istorie a mântuirii care este oarecum şi istoria eliberării omului de robia multiplă şi complexă a păcatului personal şi colectiv.

Libertatea profeţilor în raport cu mentalitatea şi comportamentul decadent sau incorect al contemporanilor lor constă în ascultarea statornică a profe­ţilor faţă de voinţa lui Dum­nezeu. Libertatea drepţilor îşi gă­seşte izvorul şi tăria în îm­pli­ni­rea poruncilor lui Dumnezeu, porunci care promovează ade­vă­rul, dreptatea şi bunătatea în so­cietate. Libertatea drepţilor se întăreşte şi se manifestă în ale­ge­rea pe care o fac între a să­v­­âr­şi binele şi a respinge răul, adică nedreptatea, violenţa, min­ciuna, aroganţa, lăcomia şi alte în­căl­cări ale poruncilor divine.

Mai mult, istoria poporului lui Israel arată legătura strânsă care există între credincioşia sau fidelitatea acestuia faţă de Dumnezeu, Creatorul lui, şi lupta lui cu idolatria şi cu po­poa­rele politeiste care-l înconjurau. Ca o pedagogie divină, când le­gă­mântul sau comuniunea sa cu Dumnezeu slăbeşte, Israel îşi pier­de şi el libertatea. Robia ur­mea­ză totdeauna infidelităţii faţă de Dumnezeu, slăbirii co­mu­­niunii cu El, neascultării faţă de El, în timp ce eliberarea ur­mează totdeauna convertirii sau pocăinţei. Eliberarea se exprimă mai ales în puterea lui Dum­nezeu de-a ierta şi în biruinţa asupra formelor de oprimare şi dominare cauzate de păcatul individual sau colectiv.

Văzut din exterior sau în mod superficial, Decalogul sau Legea lui Dumnezeu pare o sumă de prescripţii formale şi de reguli stricte, aflate adesea în contrast evident cu mentalitatea omului modern secularizat. Totuşi, în esenţa ei, respectarea celor zece po­runci este mai mult decât o simplă formalitate. Ea este o căutare a vieţii în comuniune cu Dumnezeu şi cu semenii, care im­plică şi o luptă cu tot ceea ce se opune realizării acestei comuniuni. Această luptă se bazează pe credinţa în valoarea relaţiei şi cooperării dintre divin şi uman şi pe importanţa exerciţiului li­bertăţii responsabile, spre reali­zarea comuniunii de iubire.

Ideea că împlinirea poruncilor nu este un scop în sine, ci o eliberare de  egoism şi o deschi­dere către iubirea de Dumnezeu şi de aproapele este des întâlnită şi la Părinţii duhovniceşti ai Orto­doxiei, care afirmă, în ace­laşi timp, că nimeni nu poate în­tâl­ni pe Dumnezeu ocolind (ne­glijând) pe aproapele său, iar dra­gostea curată faţă de aproa­pele se naşte din rugăciune că­tre Dumnezeu. „Dacă-L iubim cu adevărat pe Dumnezeu  - spu­ne Sfântul Maxim Mărturi­si­torul -, dragostea noastră în­săşi alungă patimile noastre“. Iar Sfântul Isaac Sirul ne spune că: „Împlinirea poruncilor Dom­nului este lucrarea virtuţii“, adică şi a faptei bune faţă de aproa­pele nostru.

În acest sens, poruncile De­ca­lo­gului sunt lumini constante pentru un mod de viaţă în care omul drept preferă pe Dum­nezeu Creatorul oricărei creaturi şi în acelaşi timp vede toate creaturile în lumina comuniunii lui de iubire cu Dumnezeu Cre­a­torul, deoarece Creatorul este distinct de creaţie, dar nu este despărţit de ea.

III. Legea morală dată de Dumnezeu lui Moise a fost res­pec­tată şi de Domnul Iisus Hristos şi de Apostolii Săi:

Iisus a arătat importanţa Legii, zicând: „Să nu socotiţi că am venit să stric Legea sau pro­orocii; n-am venit să stric, ci să îm­plinesc. Căci adevărat zic vouă: Înainte de a trece cerul şi pământul, o iotă sau o cirtă din Lege nu va trece, până ce se vor face toate. Deci, cel ce va strica una din aceste porunci, foarte mici, şi va învăţa aşa pe oameni, foarte mic se va chema în Împărăţia cerurilor; iar cel ce va face şi va învăţa, acesta mare se va chema în Împărăţia ceru­rilor“  (Matei 5, 17-19).

Cele două porunci ale iubirii faţă de Dumnezeu şi faţă de aproa­pele, rostite de Iisus Hris­tos: „Să iubeşti pe Domnul Dum­nezeul tău cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu tot cugetul tău“. Aceasta este marea şi în­tâia poruncă. Iar a doua, la fel ca aceasta: „Să iubeşti pe aproa­pele tău ca pe tine însuţi“  (Matei 22, 37-39; Marcu 12, 28-31; Luca 10, 27), nu desfiinţează Decalogul, ci îl rezumă, pentru că El Însuşi spune: „În aceste două porunci se cuprind toată Legea şi proorocii“ (Matei 22, 40). Aşa­dar, cele două porunci ale iubirii rezumă esenţialul întregii Legi morale.

Porunca cea nouă dată de Iisus ucenicilor Săi: „Să vă iubiţi unii pe alţii. Precum Eu v-am iubit pe voi, aşa şi voi să vă iubiţi unul pe altul!“ (Ioan 13, 34) adu­ce o noutate privind măsura sau etalonul iubirii omului faţă de aproapele său. Până la Iisus, deşi porunca iubirii aproapelui exista în paginile Sfintei Scrip­turi (Cf. Leviticul 19, 18), ea nu oferea totuşi un model desă­vâr­şit al împlinirii ei. Porunca nouă ne arată că măsura iubirii faţă de aproapele nu mai este omul însuşi, ci iubirea divino-umană a lui Iisus; adică trebuie să iubim pe aproapele nostru pentru că Dumnezeu Însuşi îl iubeşte mai întâi.

În concluzie, poruncile De­ca­lo­gului sunt lumini pentru viaţa persoanelor şi a popoarelor, precum şi o bază comună pentru dialog şi cooperare între creştini şi evrei, dar şi cooperare cu alte religii, pentru apărarea demnităţii omului creat după chipul lui Dum­nezeu, promovarea liber­tă­ţii şi a responsabilităţii persoa­nei, pentru realizarea drep­tă­ţii şi solidarităţii sociale în viaţa unui popor şi a păcii şi întrajuto­rării între popoare, mai ales într-o lume marcată de multă vi­olenţă, de criză economică şi morală, de sărăcie şi nesiguranţă.

În acest sens, este mereu ne­ce­sară şi o cooperare între în­dru­mătorii spirituali ai oamenilor şi decidenţii politici din via­ţa societăţii, pentru a nu separa libertatea de responsabilitate, nici binele individual de binele comun.