Educația creștină pentru copii

Facem religie, dar nu-L cunoaștem pe Dumnezeu

     ”Eu nu-mi aduc aminte de învățătura de credință când îmi aduc aminte de Dumnezeu. Eu când uit, Îl uit pe Dumnezeu, mă uit pe mine, uit de mine. Atunci îmi dau seama imediat că nu sunt cu Dumnezeu, că nu sunt acolo, pentru că nu  mai am bucurie, sunt copleșită doar de sentimentele, simțămintele sufletului meu, care e întristat pentru că mi-am pierdut ceva... Ori, dacă trăiesc doar asta, atunci eu sunt în uitare, atunci am uitat cine sunt eu, cine este Dumnezeu și unde este Dumnezeu și pe unde s-o iau ca să intru în bucuria Lui. Că bucuria este mereu. Eu nu sunt acolo! Zice: ”Intră în bucuria Stăpânului tău!”, Deci, există o intrare și e nevoie să învăț de unde s-o iau, nu? Înveți îndrăznind! De exemplu, la o Sfântă Liturghie ținută într-un cort, într-o tabără de sinistrați în urma inundațiilor, nu mai era loc să se intre pe ușa cortului. Niște copii au ridicat poalele cortului în spatele Sfintei Mese și au intrat! Am fost tare bucuroasă că au găsit o intrare!

     Asta-i și durerea pe care o trăim noi astăzi, că facem religie în școală, copiii învață atâtea și totuși ei nu-L cunosc pe Dumnezeu, nu apelează la Dumnezeu pentru nevoile lor existențiale, pentru viața lor, nu cunosc bucuria. Doar în cazul în care vin la biserică, se împărtășesc... și Îl pipăie, Îl gustă, Îl sărută.

     Dar felul în care L-am primit noi pe Dumnezeu a fost un fel în care ni s-a așezat pe cap, în sinapse, și L-am băgat printre multele noastre idei și cunoștințe, despre care avem și opinii (uneori foarte drepte, ortodoxe, e adevărat), dar sunt opinii, sunt idei, sunt produse ale rațiunii, cu extrase din obiecte, cu imagini ale obiectelor, și nu ale rațiunii epicletice, ale rațiunii care e luminată de Duhul Sfânt. Și cine ne-ar împiedica pe noi să facem dintr-o sală de clasă pridvorul Bisericii? Dacă Biserica este împărăția lui Dumnezeu în acestă lume, orice loc în care omul trăiește intens prezența lui Dumnezeu și taina lucrării Lui în lume este cumva în pridvor.

     Dar nu faptul că e la școală, nu faptul că e predată ca o altă disciplină, ci faptul că cel care Îl reprezintă pe Dumnezeu Îl prezintă așa cum L-a cunoscut dintr-o carte, din mai multe cărți, din multe idei. Știe, are știință despre, dar nu-L cunoaște, nu-L mărturisește ca atunci când spun: ”Uite, eu cunosc pe cutare. E așa și așa, mai e și așa...”. Dar dacă spun: ”Am auzit că...” o să pună la îndoială ce spun. Va simți, aceasta este o simțire.

     Cred că pe Dumnezeu Îl cunoaștem prin simțirea noastră, aceea specială, duhovnicească, ”simțirea inimii” cum o numesc Sfinții Părinți. Ori, cunoașterea aceasta se varsă de la simțire la simțire, de la inimă la inimă. Așa a lăsat Dumnezeu. Altfel, ar veni Duhul Sfânt doar la fiecare în parte și am fi știut totul despre Dumnezeu (cum și știm cumva, prin Botez și prin Mirungere) fără să mai avem nevoie de alții. Ori, dacă Mântuitorul S-a făcut Învățător și Și-a trimis Apostolii ca martori, a urmărit ceva. Iar acel ceva urmărit de Dumnezeu (care este să fim una și să ne iubim) se poate face și în școală, se poate face și la facultatea de teologie, se poate face și la seminarul teologic, și la facultatea de litere. Altceva împiedică, nu locul. Este un altceva. Aceea este boala, acolo este hiba, dacă poți să o numești în termeni teologici. Dar singura mea șansă să fiu un creștin adevărat, să fiu sfânt, să mă mântuiesc și să mă bucur, singura mea șansă este aceasta: eu, aici și acum, în aceste condiții, cele mai rele, cele mai îngrozitoare, de sfârșit de lume, de sfârșit de... Pentru că El, Cel Care îmi aduce bucuria, a zis: ”Voi fi cu voi până la sfârșitul lumii!”. Așadar, hiba nu se află în lipsa prezenței Lui, sau în locul în care mă aflu, ci poate în calitatea chemării, în faptul că ne mulțumim cu ce am auzit despre El, în frica de întâlnire... Chemăm Duhul Sfânt să vină să se sălășluiască întru noi, însă când Își începe lucrarea pe care o cerem (și ne curățește de toată întinăciunea) începem să protestăm, pentru că ne doare, nu? Da, curățirea asta cere: efort, nevoință; presupune moartea celui care iubește necurăția. Cred că aici e hiba. Și cred că de aici vine și părerea lui Eunomie și a tuturor celor care neagă înalt, filosofic, dogmatic, teologic, cum vrei... Ei neagă pentru că undeva, într-un colțișor al ființei, sau într-un mare sector al ființei sale, refuză acea curățire de toată întinarea. Am vrea să transformăm întinarea asta într-o realitate plăcută, frumoasă, aplaudată. Și chiar să ne ducem cu ea în Rai.”

(”Abecedarul bucuriei. Un astfel de catehism cu Maria Siluana Vlad”, Editura Agaton, pag. 21-26)